„Cu acul ne-a crescut biata mama și o dată n-am auzit-o plângându-se… A învățat singură să citească și să scrie, ca să ne poată învăța și pe noi puțină carte. Că ce școli erau pe vremea aia? … De dimineață până în noapte muncea și ne îngrijea, s-avem de toate. Surorile începeau să coasă și ele. Un frate mai mare intrase ucenic la un unchi al mamei, zugrav de biserici… Și mie îmi plăceau icoanele când eram mic. La zece ani am intrat la un iconar. Mă punea să mătur, să-i legăn copilul și, când voiam să mă uit și eu cum zugrăvește, mă lua la goană. Numai câteodată, când îi frecam culorile, se mai îmbuna și mă lăsa pe lângă el, atunci eram în culmea fericirii… După doi ani, m-am întors acasă și am început să fac singur iconițe.

Era vară. Duminica mă duceam la târg. Îmi așterneam hăinuța jos, îmi întindeam marfa pe ea și așteptam cumpărătorii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la țară; mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu… și cumpărau oamenii, ziceau că-s icoane cu noroc, de la un copil nevinovat. Cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece bănuți și, când i-am pus mamei în mână, m-a întrebat îngrijorată de unde sunt, că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva, și s-a întors repede cu fața spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viața mea. Eram mare, aduceam bani în casă, cu munca mâinilor mele… Cine mai era ca mine!“