Fig. 31. Structura inimii (secțiune în plan frontal)

Peretele inimii este format din trei straturi; stratul mijlociu, muscular, este miocardul, care asigură funcţia de pompă ritmică a inimii. Cu cât miocardul este mai gros, cu atât se poate contracta mai puternic. De aceea, grosimea miocardului nu este egală pentru toate camerele inimii. Atriile trimit sângele în jos, în ventricule, fiind ajutate și de gravitaţie; de aceea, miocardul lor este mai subţire. Ventriculele trimit sângele în sus, în artere, deci forţa lor de contracţie trebuie să fie mai mare decât a atriilor. Pentru că ventriculul drept trimite sângele până la plămâni, forţa lui este mai mică decât a ventriculului stâng, care trimite sângele în tot corpul.

1. Automatismul (autoritmicitatea): inima are trei „motoare” sau centri de comandă (fig. 32), care creează impulsuri nervoase, ce vor fi transformate în contracţii sau „bătăi” ale inimii.
Centrul principal de comandă generează 70–80 de impulsuri/minut, frecvenţă considerată ritmul normal al inimii. Centrii secundari sunt centrii de „rezervă”, ei lucrează în paralel cu centrul principal; impulsurile generate de ei nu se transformă în mod normal în contracţii cardiace.

2. Excitabilitatea este sensibilitatea miocardului la stimuli; deși inima își comandă singură contracţiile, sistemul nervos poate adapta frecvenţa cardiacă la situaţiile în care ne aflăm (efort, somn etc.).

Fig. 32. Centrii de comandă ai inimii

4. Contractilitatea este proprietatea miocardului de a se contracta. Pentru a putea funcţiona ritmic, atriile și ventriculele nu se contractă simultan; contracţia atriilor este urmată de contracţia ventriculelor. După fiecare contracţie, atriile și ventriculele se relaxează pentru a primi sânge. Contracţia cardiacă se numește sistolă, iar relaxarea – diastolă. O sistolă și o diastolă formează împreună ciclul cardiac (revoluţia cardiacă), care se repetă pe toată durata vieţii, încă dinainte de a ne naște (fig. 33).

Dicţionar